”Trei zile dacă mai trăiesc, dar vreau să știu că s-a limpezit lumea” – Elisabeta Rizea
La sfârșitul anilor ’40, în marginea comunei natale (Domnești – Argeș), fruntașul țărănist Gheorghe Şuţa se stingea sub gloanțele securiștilor comuniști Dumitrache și Terceanu. Pleca pe drumul fără întoarcere, urmându-și tovarășii de luptă, colegi de partid deja uciși de comuniști, în timpul alegerilor din 1946 ‒ printre care avocatul Gheorghe Mihail şi învăţătorul Constantin Popescu, țărăniști argeșeni asasinați de un “comando muncitoresc”.
Gheorghe Șuța era doar unul dintre numeroșii țărăniști și liberali care făceau parte din rezistența anticomunistă din județele Argeș și Muscel; el lăsa în urmă o moștenire spirituală pe care fiica sa, Elisabeta – cunoscută mai târziu drept ”Mama Rizea”, avea s-o ducă mai departe, împreună cu soțul ei, Gheorghe Rizea, alături de alți luptători anticomuniști (Grupul de la Nucșoara, sau “„Haiducii Muscelului”, grup ce a luptat cu arma în mână împotriva comuniștilor, până la anihilarea sa, în 1959).
Elisabeta Rizea (28 iunie 1912 – 6 octombrie 2003)
Cu prețul unor sacrificii enorme, cu prețul durerii, umilinței, bătăilor, torturilor îndurate vreme de 12 ani, cât a fost închisă de comuniști în penitenciarul de la Pitești, dar și după aceea, Elisabeta Rizea și-a urmat destinul de eroină a luptei anticomuniste cu înverșunare, speranță și curaj.
I-a dat Dumnezeu zile să-și vadă visul cu ochii: căderea regimului comunist. Și totuși, pentru că această cădere a fost doar formală, împlinirea visului nu era completă, lumea nu era încă limpede. Nu este încă, atâta vreme cât copiii șefilor noștri sunt șefii copiilor noștri ‒ o profeție din vremea comunismului ce s-a dovedit, iată, cât se poate de adevărată. ”Ei”, comuniștii, și urmașii lor și urmașii urmașilor lor fac încă legea în România, încă ne conduc, ascunși sub măștile subțiri ale “capitalismului”, “statului de drept” și ale altor noțiuni aruncate ca praf în ochii maselor ignorante.
Eu nu am învățat la școală de Mama Rizea și de luptătorii anticomuniști. N-aveam cum, căci am făcut școala pe vremea împușcatului. Astăzi, istoria oficială din manuale expediază formele de rezistență anticomunistă în 3 (trei) paragrafe:
“Formele de rezistență anticomunistă. Principalele manifestări ale luptei anticomuniste au fost rezistența armată a grupurilor din munți, cea a țăranilor, revoltele muncitorești, activitatea disidenților. Cea dintâi a fost specifică anilor 1944-1960, fiind organizată de grupurile înarmate de partizani alcătuite din foste cadre militare, foști legionari, membri ai partidelor de opoziție, țărani. Printre acestea s-au numărat grupurile din Banat și Oltenia, cel din zona Muscel-Făgăraș (grupul “Haiducii Muscelului”, al colonelului Arsenescu și al fraților Arnăuțoiu), rezistența din Bucovina, reprezentată de Vladimir Macoveiciuc, Gavril Vatamaniuc, Cozma Pătrăucean, Dimitrie Rusu. La rândul lor, femeile au susținut mișcarea de rezistență. Sunt cunoscute numele Mariei Plop și al Mariei Jumbleanu, membre ale grupului Arsenescu-Arnăuțoiu, ca și cel al Elisabetei Rizea din Nucșoara (Muscel). Această formă de rezistență a fost reprimată cu o violență extremă de organele de represiune ale regimului comunist.
Rezistența din mediul rural a corespuns cu deosebire perioadei colectivizării agriculturii. Conform unor estimări, peste 80.000 de țărani au căzut victime ale represiunii. Revoltele muncitorești au apărut în anii ’70-’80, ca formă de reacție a populației față de scăderea nivelului de trai, și au cuprins Valea Jiului (revolta minerilor din anul 1977) și Brașovul (manifestațiile din 1987). În urma unui proces trucat, din cele peste 300 de persoane arestate la Brașov, 88 au fost deportate în ale zone ale țării sau li s-a instituit domiciliul obligatoriu.
Disidenții, precum Paul Goma, Doina Cornea sau Gheorghe Ursu, au opus o rezistență individuală în anii ’70 și ’80. Inclusiv foști membri ai conducerii PCR au protestat, în 1989, față de politica dictatorială a lui Nicolae Ceaușescu (Scrisoarea celor șase).” [1]
Cam atât. Cine vrea să cunoască mai multe, să facă bine să caute pe cont propriu… Stilul acesta expeditiv este, de altfel, caracteristic manualelor noastre, restructurate (sumar) pe criteriul tematic, nu pe cel cronologic, astfel încât elevii să nu mai poată face legătura cauzală firească între evenimente, întru spălarea deplină a creierelor, așa cum bine zicea academicianul Florin Constantiniu, în ultimul său interviu : “Primul pas în cretinizarea elevilor este prigoana dezlănţuită de birocraţii Ministerului Educaţiei împotriva volumului de cunoştinţe transmise elevilor. La istorie – şi nu numai la noi – s-a început cu îndepărtarea cronologiei: “Să nu încărcăm mintea elevilor cu date”. Foarte bine: istoria nu este o disciplină de memorizare, ci de analiză. Dar fără repere în timp nu se pot stabili legăturile cauzale. Şi eu sunt împotriva învăţării pe dinafară a datelor lesne de găsit într-o cronologie sau într-un manual, dar – pentru Dumnezeu! – cum să înţelegi raporturile de cauză-efect dintre evenimente dacă nu cunoşti succesiunea lor în timp?“
Dar, mă rog, acesta este alt subiect ‒ care va fi, probabil, ignorat îndelung de noua specie de homunculus politicus ce ne conduce. Ca și multe alte subiecte… cum ar fi, de pildă, reabilitarea numelui și a memoriei luptătorilor anticomuniști din munți. Vitejii din Nucșoara au murit ca “bandiți” și “teroriști” ce luptau împotriva statului… Cum să-i considere azi martiri ai neamului aceia care ne conduc ‒ produse reziduale ale statului totalitar împotriva căruia acești eroi au luptat?
Zece ani s-au împlinit astăzi de la trecerea Mamei Rizea la cele veșnice. Și noi, cu toții, îi datorăm încă multe, ei și celor lângă care a luptat: Toma Arnăuţoiu, Gheorghe Arsenescu, Nicolae Niţu, Laurenţia, Ion și Petre Arnăuţoiu, Alexandru Moldoveanu, Gheorghe Popescu, Ion Mica, Virgil Marinescu, Nicolae Andreescu, Ion Constantinescu, Ionel Marinescu, Cornel Drăgoi, Alexandru Marinescu, Titu, Marioara și Tică Jubleanu, Maria Plop, Marinica Chirca, Ana Simion, Gheorghe și Constantin Mămăligă, Constantin Jubleanu, Ion Drăgoi, Alexandru Moldoveanu, Gheorghe, Maria și Gogu Popescu, Nicolae, Filofteia și Gheorghe Băşoiu, Ion Săndoiu, Nicolae Andreescu, Nicolae Sorescu, Gheorghe Tomeci, Benone Milea…
Lor și încă multor altora ca ei le datorăm limpezirea lumii…
[1] Magda Stan, Cristian Vornicu – Manual de istorie pentru clasa a XII a, Editura ABC Niculescu, București, 2007, p. 83
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu